Modelul clasic în care un cercetător tânăr are un singur mentor principal descrie tot mai puțin realitatea carierelor academice moderne. O analiză pe aproape 900 de cercetători aflați la început de carieră arată că participanții aveau, în mediană, trei mentori, iar unii raportau rețele de până la 15 persoane cu roluri distincte.
Potrivit datelor prezentate de Nature, peste 90% dintre respondenți au spus că mentoratul a contribuit la publicații sau granturi, 88,5% la dezvoltarea de conexiuni profesionale, iar 81,8% la dobândirea de competențe. Tipul de mentor contează: mentorii concentrați pe cercetare sunt asociați mai mult cu lucrările și finanțarea, în timp ce sponsorii și „connectorii” pot avea un rol mai mare în accesul la oportunități profesionale.
Studiul descrie și roluri mai puțin vizibile, dar importante: coach, peer mentor, advisor pentru echilibrul muncă-viață sau mentor care înțelege identitatea și experiența socială a cercetătorului. Pentru persoanele din grupuri subreprezentate, o rețea diversă poate compensa situațiile în care un singur coordonator nu poate oferi simultan sprijin tehnic, acces profesional și înțelegere contextuală.
Există limite importante. Majoritatea respondenților proveneau dintr-o populație selectată de cercetători care obținuseră anumite premii sau granturi de carieră, iar analiza menționată este un preprint și nu trecuse încă prin întregul proces de peer review. Rezultatele arată asocieri, nu demonstrează că simpla creștere a numărului de mentori produce automat mai mult succes.
Pentru universități, concluzia practică este totuși relevantă: programele de mentorat pot fi proiectate ca rețele, nu doar ca perechi fixe profesor–student. Un doctorand sau postdoctorand poate avea nevoie de un expert științific, un mentor de carieră, un contact din industrie și un coleg cu experiență apropiată, fiecare acoperind o nevoie diferită.
Sursă
